Aci sosi pe vremuri

I. Pillat

Poezia Aci sosi pe vremuri este reprezentativă pentru a demonstra stilul tradiționalismului liric românesc și este publicată în volumul Pe Argeș în sus (1923), volum ce marchează a doua etapă de creație a autorului, etapa tradiționalistă, cuprinzând poeme pe tema elegiacă a trecerii timpului.

Considerată de criticul G. Călinescu o capodoperă a lui Ion Pillat, Aci sosi pe vremuri este un pastel psihologic, spiritual, pretext pentru o meditație asupra destinului uman.

Titlul este cu totul original și inedit, deoarece este alcătuit dintr-o propoziție prin care poetul comunică ideea centrală a poemului și anume apropierea până la identificare a trecutului cu prezentul, două valori ale existenței umane plasate într-un spațiu și un timp neindentificate. Adverbul popular „aci”, verbul ,,sosi” și locuțiunea adverbială de timp ,,pe vremuri” sugerează ideea că existența umană se bazează pe experiențe repetabile, reluate și retrăite de fiecare generație în parte, care simte și trăiește viața asemenea predecesorilor.

De-a lungul textului liric poate fi identificată o temă vizibilă (de suprafață) care este reprezentată de evocarea trecutului, cât și o temă profundă reprezentată de trecerea ireversibilă  timpului.

Poezia este structurată în 19 distihuri și un monovers, structură ce impune muzicalitate lecturii și permite construirea unor ample paralelisme. Simetria poemului este aproape perfectă și opune poveștii de ieri a bunicilor, povestea de azi a nepotului. Cele două timpuri se reunesc prin toposul neschimbat al poeziei, ,,casa amintirii cu-obloane și pridvor”- expresie a reluării ciclului devenirii. Numai cadrul este același, protagoniștii sunt alții.

Debutul poeziei (incipitul) stă sub semnul toposului spiritual al strămoșilor și al unei vremi oprite parcă pentru totdeauna în loc : ,, La casa amintirii cu-obloane și pridvor,/ Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor”. Verbul ,,zăbreliră” ,dar și prezența păienjenilor reprezintă simboluri ale degradării și ale spațiilor neumblate; această imagine a casei aminitirii ilustrează un spațiu mitic, în afara timpului, mitizarea spațiului rural și a trecutului fiind o trăsătură a tradiționalismului.

Spațiul poetic al trecutului se deschide cu o secvență narativă, menită a stabili un ritual erotic săvârșit de cuplul, cândva tânăr, al bunicilor. Idila celor doi stă sub semnul romantismului. Portretul bunicii Calyopi se creionează prin câteva trăsături sugestive, pline de grație: fata „subțire”, „în largă crinolină”, „cu ochi de peruzea”. Venirea ei în „berlină” este pândită de tânărul „nerăbdător”, care era pe atunci bunicul. Scenele de dragoste dintre cei doi se petrec în decorul romantic, „sub lună”, privind „câmpia ca un lac” și recitând poezii ale poeților romantici: Le Lac de Lamartine, Zburătorul de „un tânăr Eliad”. Veacul ce trecuse este individualizat astfel prin fapte de cultură caracteristice și este identificat un timp ideal, primordial : „  Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea “.

Cheia ideatică a întregii poezii este distihul următor : ,,Și cum ședeau… departe, un clopot a sunat, /De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat ‘’. , în care nostalgia curgerii implacabile a timpului este dublată de eternitatea sentimentului de iubire. Punctele de suspensie, adverbul ,,departe’’ si imaginea auditivă realizată cu ajutorul clopotului marchează paralelismul dintre timpul iubirii, care este veșnic și timpul real, care-și urmează curgerea ireversibilă, viziune accentuată în strofa următoare : ,,Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămână / De mult e mort bunicul, bunica e bătrână ‘’.

Trecerea la a doua secvență poetică se face prin versurile : “Ce straniu lucru : vremea !Deodată pe perete/ Te vezi aievea numai în ștersele portrete//Te recunoști în ele, dar nu si-n fața ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita ‘’. Reiese din aceste versuri ideea succesiunii generțiilor, poetul se regăsește în portretele strămoșilor și este cutremurat de timpul necruțător, de ființa umană perisabilă în care trăiește numai amintirea, singura care poate opri trecerea vremii.

Secvența a doua a textului cuprinde povestea de iubire a nepotului, ce parcurge același ritual surprins în gesturi esențiale ca în povestea bunicilor, în același decor, dar într-un alt timp și cu alți protagoniști.

Pe opoziția ‘’ieri’’-‘’acum’’ / ‘’pe-atunci’’-‘’azi’’ se construiește simetria complementară a poeziei, marcând repetabilitatea existenței umane, continuitatea generațiilor : ‘’Ca ieri sosi bunica…și vii acuma tu ;/ Pe urmele berlinei trăsura ta stătu ‘’. Se trece de la un registru liric obiectiv, la unul subiectiv, prin implicarea eului liric : ,, Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram/ Când ți-am șoptit poemul de bunul Francis Jammes’’. Iubita, creionată în aceleași linii diafane, ,,subțire ca bunica’’ , zâmbitoare și ,,cu ochi de ametist’’, își întâlnește partenerul așteptând-o și însoțind-o în același decor romantic. Reveria romantică este o stare perpetuă a îndrăgostiților dintotdeauna, ceea ce s-a schimbat este sensibilitatea poetică, moda literară, reperele livrești – sub lumina lunii, poemele rostite șoptit sunt ale autorilor simboliști.

Ultima secvență a textului este un epilog al ambelor povești de dragoste, constituindu-se și ca laitmotiv al poeziei : ,, Și cum ședeam… departe, un clopot a sunat[…]/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat…’’. Sunetul clopotului din turnul vechi revine ca un avertisment al trecerii timpului, punctând momentele de referință ale existenței umane (nunta și moartea).

Cele două povești evocate ca experiențe personale se ridică la grad de generalitate, cuplurile iși pierd individualitatea.

Poezia lui Ion Pillat este considerată o artă poetică deosebită.

În concluzie, tradiționalismul liricii lui Pillat se manifestă prin preferința pentru specia pastel, pentru universul rural, asumarea trecutului transformat în mit, tonul elegiac al discursului. În plan prozodic se observă cultivarea formelor tradiționale (distih).